Iată cam care a fost agenda în linii mari a călătoriei noastre și apoi voi detalia pe zile și regiuni:

• 12 iulie 2010 - plecarea de pe aeroportul Otopeni, destinația: Bruxelles, Belgia. Drum cu trenul până în Maastricht, Olanda;
• 12 - 14 iulie 2010 - plimbăreală prin Maastricht și regiunile apropiate;
• 14 iulie 2010 - drum cu trenul până în Rotterdam, Olanda;
• 14 - 16 iulie 2010 - plimbăreală prin Rotterdam și regiunile apropiate;
• 16 iulie 2010 - drum cu trenul până în Amsterdam, Olanda;
• 16 - 20 iulie 2010 - plimbăreală prin Amsterdam și regiunile apropiate;
• 20 iulie 2010 - drum cu trenul până înapoi în Bruxelles, Belgia;
• 20 - 22 iulie - Bruxelles și împrejurimile;
• 22 iulie 2010 - întoarcerea în România pe Otopeni.

Introducere

O să vă spun de la început: Olanda este o țară extraordinară! Nu sunt perfecți, dar stilul lor de viață și modul în care au știut să se adapteze, să își facă traiul mai bun și să profite de fiecare metru pătrat pe care țara lor le-o oferă, îi fac admirabili. Sunt oameni care au alt ritm de viață și sunt oameni care vor să vândă și o să vedeți pe parcurs de ce zic asta.

Ziua 1.

Dimineață, Tarom, Airbus 318, 2 ore jumate, Bruxelles.

A fost un zbor lin și fără probleme (bine, exceptând gropile de pe pista de decolare).

Biletele de avion pentru 2 persoane, rezervate din 24 Martie, dus-intors, București - Bruxelles, au costat 257.44 EUR, cu tot cu TVA.

Ajunși în aeroportul din Bruxelles ne așteptă un autobuz la avion, care ne-a plimbat până la o intrare  a porții. Am traversat aeroportul pe o bandă rulantă foarte lungă și după ce am luat bagajele de pe bandă am mers la etajul -1 al aeroportului de unde se poate lua trenul. Singura destinație internațională către care se poate lua bilet din acea stație e Maastricht! Biletul a costat 17,6 EUR de persoană.

La belgieni, ca și olandezi, biletele de tren nu se cumpără pentru un anumit tren, cum e la noi. Spui unde vrei să mergi și primești un bilet valabil în ziua respectivă și alegi tu ce rută vrei să apuci din stația de plecare și până la destinație, indiferent de tipul trenului, atât timp cât nu e de mare viteză, acelea sunt un caz special (una din firmele care au trenuri de mare viteză e Thalys, au niște trenuri cu o formă aerodinamică și sunt vopsite în mov). Pentru informații de prețuri și rezervări de bilete pentru destinații internaționale cu plecare din Belgia, găsiți pe siteul http://www.b-europe.com

Atenție, biletele cumpărate de la casa de bilete sunt mai scumpe cu 0,5 EUR decât dacă sunt cumpărate de la automat, valabil pentru Olanda și Belgia. Majoritatea automatelor de bilete din Olanda acceptă ca și card de debit/credit doar Mastercard, deci înarmați-vă cu Mastercard sau cu multe fise de 1 și 2 EUR.

Bineînțeles că am pierdut primul tren către Maastricht indicat de casier din gara Bruxelles Nord și următorul era peste câteva ore bune. Dar am aflat rapid că putem lua un tren până în Liege și apoi altul direct până în Maastricht, cu aceleași bilete. Și iată-ne ajunși în capitala regiunii Limburg, Maastricht.

Ne-am cazat la hotel Le Guide, un hotel de familie cu bistro la parter, foarte aproape de gara din Maastricht. Camera a costat 60 EUR pe noapte și era cu baia și dușul pe hol. Am zis că pentru primele 2 nopți e foarte bine. Următoarea cameră disponibilă pe care am găsit-o în Maastricht pentru perioada respectivă era la hotel de 3-4 stele și costa in jur de 130 EUR. Rezervarea am făcut-o din martie și totuși majoritatea locurilor de cazare erau ocupate și asta datorită concertelor lui Andre Rieu din iulie din Maastricht. Sunt hoteluri care în perioada concertelor lui cereau pe lângă prețul camerei, încă 30 EUR doar pentru că e perioadă cu concert. Deci dacă nu vă interesează concertele lui Andre Rieu, mergeți în afara lunii iulie în Maastricht. În 2011 tot in iulie văd că sunt puse concertele lui din Maastricht.

Camera a fost curată, singurul dezavantaj pe care l-am văzut a fost cel că era la etajul 3 și urcai ceva până la cameră, mai adaugi 2 trollere și poți să închei ziua lejer.

Prima zi a fost una de plimbare prin Maastricht. Un oraș foarte pitoresc, străbătut de râul Maas (de aici și numele orașului). Bicicleta este principalul mijloc de deplasare. Sunt amuzanți oamenii cum se chinuie la deal cu bicicletele, cu bagaje, femeile cu fustă, cu copii în față și în spate. Trebuie să fii foarte atent când mergi pe stradă în Olanda, pentru că în orașele mari dimineața și seara este furnicar de biciclete, la care mai adaugi și traficul de mașini, tramvaie și autobuze. Dar olandezii au piste adevărate de biciclete, la ei poți traversa toată țara pe bicicletă pentru că au piste chiar și paralele cu autostrada.

Și da, au parcuri publice multe și VERZI, cu arteziene și lacuri și o grămadă de rațe și berze și alte animale. Este o plăcere să te plimbi prin parcurile lor și prin oraș, fără să te latre câini, să vezi cerșetori și să te usuce soarele la 35-40 de grade.

Ca o mică paranteză, la olandezi printre cele mai mari temperaturi sunt cele de 25-28 de grade. Anul acesta au avut câteva zile cu  temperaturi de peste 30 de grade și la ei a fost ceva foarte ciudat. Am mai aflat că în Olanda taxele ajung până la 70% din salariul brut. Dacă nu muncești deloc, primești de la stat 950 EUR pe lună, fără să faci nimic, doar ca cetățean. Dacă ieși la pensie (femeile și bărbații olandezi ies la 65 de ani) primești lunar 950 EUR + pensia. Dacă devii șomer primești de la stat, ca ajutor de șomaj, 70% din ultimul salariu. Lunar ei plătesc obligatoriu 110 EUR la sistemul social de sănătate. Cu toate acestea ni s-a spus că o vânzătoare la chioșc câștigă în mână 900-1000 EUR, iar o profesoară de generală 2000-2500 EUR.

Olandezii nu sunt foarte matinali. Cu mici excepții, orice prăvălie deschide la 9:30 - 10 și închide la 17:30 - 18. Ei nu prea gătesc și la prânz mănâncă în oraș, iar seara terasele sunt pline ochi. În Maastricht nu prea găsești apă minerală în magazine, pentru că apa lor de la canal se poate bea și probabil că nu cumpără nimeni apă. Olandezii sunt foarte săritori și amabili și cei cu care am interacționat știau cel puțin o limbă străină, în principal engleza.

Ahh, mai sunt atâtea de spus! Dar ajunge pentru primul articol. În partea a doua voi continua povestea cu zilele următoare și voi da și o listă de prețuri de prin supermaketurile lor, am păstrat toate bonurile. În încheiere vă mai las niște poze.

Uitându-mă la interviul lui Sir Ken Robinson de mai sus mi-am readus aminte de ideea încurajării creativității și nu a uniformității. Personal, am auzit-o prima oară de la Seth Godin în cartea lui "Linchpin" și am scris despre acest lucru. Acolo vorbeam la general despre societatea noastră că este făcută în așa fel încât, oricine care iese în evidență prin realizările sale, prin modul lui de a gândi, prima oară este privit bănuitor, pentru că majoritatea am fost crescuți cu ochelari de cal și puși pe o traiectorie și lăsați acolo. Ca păpușile alea cu cheiță, le întorci arcul, le dai drumul să meargă pe o direcția dorită și ele se mișcă până se opresc.

Revenind strict la educație, gândiți-vă cum e la noi în școală (includ aici și facultățile, mai ales facultățile). Vorba lui Sir Robinson, copiii sunt educați să treacă niște teste. Dacă ei percep lucrurile altfel și obțin rezultate diferite, îi penalizăm. Îi tratăm pe toți la fel și ne așteptăm ca pentru un anumit set de date de intrare să obținem la ieșire, la evaluare, alt set de date de la ei. Rezultatele se văd de la sine, obținem roboți care nu reacționează la stimulii din jurul lor, ei știu să meargă într-o singură direcție, așa cum au fost învățați, așa cum au făcut și părinții lor și tot așa. Nu sunt în stare să se adapteze la ceea ce se întâmplă acum, nu pricep că există și alte moduri de a face lucrurile, de a-și trăi viața.

Cu siguranță este mult mai greu să tratezi elevii ca fiecare fiind unic în felul lui având mentalitatea învățământului la kilogram, e nevoie de talent și dedicație și nu în ultimul rând de inovație. Niciun manual de pedagogie nu te va învăța cum să educi orice tip de elev, cum să îl abordezi, va trebui ca profesorul să improvizeze, să se adapteze. Sunt mulți profesori care, în ciuda educației primite la rândul lor, își ascultă instinctul și fac ca experiența educațională a elevilor să fie una unică pentru fiecare din ei. Problema este cu restul și impactul lor asupra societății. Prea li se trec cu vederea multe profesorilor și prea este pus învățământul la "budă", scuzați expresia. Impactul profesorilor asupra noastră și asupra viitorului nostru ca popor și societate este enorm.

Întrebarea este ce facem pentru a îndrepta acest lucru?

Eu nu am fost crescut așa. Dacă o acțiune putea avea ca beneficiu avansarea cu doi "pași" înainte, dar și riscul de a mă duce cu doi "pași" înapoi, eram îndrumat să nu fac acel lucru. În timp mi-am dezvoltat o teamă, cu care încă învăț să mă lupt, o teamă de a încerca. Multe gânduri, idei le descalific chiar din subconștient, pentru că există riscul de a pierde ceva, indiferent că e vorba de un lucru spiritual sau material.

Să nu credeți, că încerc să dau vina pe părinți pentru eșecurile mele, acestea sunt ale mele și mi le asum. Însă, îmi dau seama că formarea de mic are un impact major asupra deciziilor noastre când suntem maturi. Și văd această atitudine temătoare în jur, nu doar la mine, această nesiguranță, poate lipsă de încredere în sine.

Ceea ce este mai trist e că teama asta de a acționa se transformă în timp în indiferență. Nici nu mai realizăm lucrurile pe care le putem face pentru a ne îmbunătăți situația, doar spunem că ne este rău și batem pasul pe loc. Și uite așa nu învățăm din greșeli, pentru că soluțiile prezintă un risc și oricum după ce greul a trecut nu mai suntem motivați destul să acționăm pentru a preveni să se repete.

Și așa ajung la cei care sunt victime acum ale inundațiilor. Nu a fost destul de clar după primele două inundații din 2005 și 2008 că autoritățile nu vor face NIMIC pentru a preveni aceste inundații în viitor? Mă întreb de ce oare oamenii ăștia pățiți o dată sau de două ori nu s-au aliat și nu s-au ajutat singuri? Clar un singur om/familie nu își permite să construiască un dig dar uniți ar fi putut face o diferență. Acum este a treia oară când se repetă, aceeași furie pe primar/autorități, o lună/două de reportaje dramatice și apoi totul este uitat.

Este extraordinar câte lucruri putem îndura fără să reacționăm și cât de repede putem uita și să revenim la indiferența cotidiană.

Partea bună este că orice lucru prost care este conștientizat poate fi într-un fel corectat, mai grea e partea cu conștientizarea.

Cartea are două parți: sfaturi pentru când suntem la muncă și sfaturi pentru acasă. E o carte care merită citită, vă va face să înțelegeți mai bine comportamentul celor din jur sau al vostru și poate să utilizați acest lucru în folosul personal. Acestea fiind zise, vă voi rezuma mai jos ideile care mie mi-au plăcut cel mai mult:

• La serviciu
  • bonusurile mari distrag atenția de la muncă, au efectul fix invers față de cel scontat;
  • nefericirea de a pierde o sumă de bani este simțită mai puternic decât fericirea câștigării aceleiași sume de bani;
  • când știm că munca noastră este în zadar, chiar dacă suntem plătiți pentru ea, o vom face fără entuziasm => calitate proastă;
  • ceea ce facem cu măna noastră are o valoare mult mai mare decât ceea ce fac restul => efectul IKEA;
  • avem răzbunarea programată în creierele noastre;
• Acasă
  • datorită capacității mari de adaptare a oamenilor, fericirea lucrurilor plăcute trece repede. Ideal este să ne bucurăm de lucrurile plăcute treptat, dozat, iar cele neplăcute să le înfruntăm toate deodată;
  • oamenii mai puțin frumoși fizic care nu se adaptează în căutarea partenerilor de viață, vor fi singuri și nefericiți;
  • sunt șanse mai mari să donăm bani când ne este prezentată situația nefericită a unei anumite persoane, decât a unui grup. Mai mulți devin o statistică;
  • acțiunile făcute în baza unor sentimente puternice, temporare, crează un precedent care va sta la baza unui lanț de acțiuni poate nedorite, mai ales când sentimentele respective nu mai sunt prezente.

Vă doresc, ca de la irațional la iraționali, o săptămână plăcută!

© http://thebluetwin.wordpress.com/2009/12/14/cahones-of-steel/

Cu toţii amânăm des activităţi care pe termen scurt sunt percepute ca neplăcute, dar ne pot aduce beneficii pe termen lung. Eternele "mâine", "mai târziu", "în cinci minute" etc. sunt doar unele din frazele cu care ne amăgim conştiinţa în încercarea de a ne păstra starea de comoditate temporară.

Ce-ar fi de făcut? Pare simplă soluţia: pentru fiecare lucru pe care suntem tentaţi să îl amânăm să asociem un lucru plăcut cu efect imediat condiţionat de efectuarea lucrului neplăcut. Clar? Hai să luăm un exemplu. Lucru neplăcut imediat cu beneficii pe termen mai lung: cumpărăturile de weekend pentru săptămâna ce urmează. Neplăcut: aglomerat, cărat etc. Benefic pe termen lung: nu mai cumperi mai scump de la magazinul de cartier, eşti bazat pe săptămâna viitoare. Lucru plăcut imediat: îţi cumperi ceva ce îţi place. Acum cred că e un pic mai clar.

Mi se pare simplu şi destul de uşor de aplicat. Jos cu amânarea!

© http://www.doctormenci.ro

O întrebare destul de bună, în condițiile în care în fiecare zi suntem înconjurați de fals, din ce în ce mai mult. Românii dau mare parte din salariu pe mâncare, sau mai bine zis "mâncare", pentru că așa cum putem citi și de la doctor Menci, foarte multe alimente de pe piață au o valoare biologică foarte scăzută. Prin urmare, deși ne umplu "mațul", pentru organism nu aduc nimic benefic, organismul flămânzește, dacă nu cumva acele alimente ne sunt și dăunătoare pe deasupra.

Informațiile din cartea profesorului Mencinicopschi sunt foarte ușor de înțeles, limbajul este accesibil și în final, nu trebuie să fii mare geniu să înțelegi că un anume aliment îți este dăunător și nu trebuie să-l mai cumperi, îndiferent de cât de atrăgător arată și de cât de gustos este. Cartea este scrisă într-un stil liber, ca un fel de jurnal, de aici și lejeritatea în citire. Am citit această carte pentru că îmi place să mănânc, nu trăiesc ca să mănânc, dar apreciez o masă gustoasă. Îmi doresc să fie și sănătoasă în același timp.

Datorită globalizării am obținut procese din ce în ce mai industrializate și mai artificiale de producere a mâncării, ceea ce a dus la o diversitate mai mare, prețuri mai mici dar și la o calitate mai slabă a ceea ce punem în farfurie. Știți povestea cu puiul liber și care mănâncă grăunțe clasa 'ntâi și nu e înghesuit într-o hală în întuneric și hrănit cu mâncare la rândul ei procesată. Momentan, nu văd soluție viabilă la această problemă, singura soluție ar fi să-ți crești "carnea" singur, ceea ce pentru mulți nu este posibil.

Un sfat general este să evităm, pe cât posibil, alimentele procesate, să cumpărăm alimente care se află într-o stare cât mai apropiată de cea naturală. Pateurile, salamurile, șuncile presate, parizerul și  multe altele fac parte din alimentația zilnică a multor români pentru că sunt ieftine dar nu aduc nimic hrănitor pentru organism. Efectele sunt destul de previzibile, scăderea imunității, boli, cu alte cuvinte neplăceri. Exemplele lui doctor Menci sunt foarte grăitoare, o serie de alimente analizate minuțios, fiecare componentă în parte cu efectele sale.

Acum să nu credeți că știu conținutul acestei cărți pe de rost și că analizez totul cu foarte mare atenție, acest lucru ar însemna un timp destul de mare ocupat. Încerc să filtrez ceea ce cumpăr de mâncare eliminând tot ce știu că nu este sănătos și că nu îmi este util. Aruncați o privire scurtă pe etichetă (da știu, în cazul bun în care e tot trecut pe etichetă) și nu trebuie să fii mare specialist să îți faci o părere.

Cartea vine cu o listă portabilă de Euri interzise și multe alte informații utile. Prețul nu este unul mic, poate datorită hârtiei lucioase și a paginilor color, dar ținând cont de câți bani mulți cheltuim aiurea, eu zic că merită.

În încheiere, aș zice să hotărâți voi ce vă băgați în sânge și nu lăsați pe alții să o facă pentru voi. Știți cum e, sănătatea nu are înlocuitor.

© http://strikkes.com

Nu îmi dau seama de ce nu am scris de mai demult despre acest mijloc de deplasare/plimbare destul de ciudat, deşi deţin un Trikke T8 de ceva timp. Mi-am cumpărat-o acum 2 ani şi ceva, pentru că am văzut un model mai mic decât al meu la un coleg şi mi-am zis că trebuie să am aşa ceva. În momentul acela, martie 2008, nu mai exista importator oficial în România, prin urmare a trebuit să o comand direct de la Trikke Europe, de aici şi taxa de 75 de euro pentru livrare, tocmai din Olanda. În total toată distracţia m-a costat cam 1500 RON, bani în care mi-am luat şi o husă pentru ea. Între timp văd că preţul jucăriei a crescut considerabil, dar măcar avem importator şi domeniu .ro

Las filmuleţul de mai jos să vă prezinte cum se foloseşte Trikkeul:

Este foarte distractiv să te plimbi cu Trikkeul, deşi la început, până prinzi mişcarea poate fi puţin enervant. Cu siguranţă lumea se va uita ciudat la tine şi vei auzi replici de genu "Ce mai e şi dracia asta?".

Deşi preţul nu este mic (acest lucru cred că se datorează şi taxelor din UE, în State preţurile sunt mult mai mici fiind produs american)  eu zic că merită. Este un produs de calitate, foarte rezistent şi nu o să fiţi dezamăgiţi de el. Roţile au frecări foarte mici şi alunecă foarte bine. Trebuie să fiţi atenţi ca asfaltul să fie neted şi uscat şi să nu vă lăsaţi pe spate când sunteţi pe Trikke. Trikkeul se pliază şi poate fi transportat într-o husă pe umăr, însă să ţineţi cont că are în jur de 14 kilograme.

La început nu o să rezistaţi prea mult pe el, pentru că vă pune la încercare muşchii picioarelor dar şi ai mâinilor şi spatelui. Pentru cei cărora le place mişcarea în aer liber, Trikke nu îi va dezamăgi.

Pentru preţuri şi comenzi intraţi pe trikke.ro, iar filmuleţe sunt din plin atât pe youtube cât şi pe vimeo. Unul foarte interesant este acesta, filmat în "laboratorul" creatorului Trikke, în care puteţi vedea nişte modele pe atunci prototip şi puteţi afla mai multe despre istoria Trikke.

PS: Şi nu, nu am fost plătit pentru acest articol, sunt doar un client mulţumit de acest produs.

Și acum vin și vă întreb, de ce? Cumva ceea ce îi rugați pe acei oameni este ceva în afara atribuțiilor lor? Este o favoare? De ce este nevoie de acestă abordare subordonată, cu mănuși, să facă ceva pentru care sunt plătiți?

Și așa ajung la o discuție despre (unii) bugetari, cu care ne-am învățat să fie tot timpul nervoși, supărați, capricioși, blazați, de parcă toate greutățile lumii s-au adunat pe umerii lor. De aici au apărut astfel de exprimări, în încercarea de a nu-i supăra pe sărăcuții funcționari, angajați la aprozar, loto, supermarket ș.a.m.d.

Dacă în domeniul privat lucrurile s-au schimbat radical în ultima vreme, la bugetari lucrurile au rămas la fel. Nu am nimic cu bugetarii în general, însă nesimțirea unora dintre ei este strigătoare la cer. Nu pot decât să visez să existe și la ei indici de performanță, să fie concediați dacă nu își fac treaba. M-am săturat să aud de slujbele la buget ca despre niște locuri călduroase câștigate pe pile.

Acum, nu vă supărați! Respect!

A plecat de la un simplu ucenic într-un magazin de biciclete la vârsta de 9 ani şi a murit la 95 de ani ca multimilionar în dolari, cu o companie cu venituri de miliarde de dolari, cu fundaţii de binefacere în lume, donaţii de sute de milioane de dolari şi catedră dedicată la Harvard Business School.

Compania lui Matsushita a apărut când avea vârsta de 23 de ani şi se ocupa cu fabricarea de armături pentru prize în cadrul unui apartament închiriat în care locuia împreună cu soţia lui. Produsele care au urmat au fost revoluţionare, prin fiabilitate şi preţ: mufa dublă pentru priză, farul de bicicletă, aparatul de radio, fierul de călcat ş.a.m.d. Aceste produse existau pe piaţa japoneză, însă Matsushita Electric Industry a inovat făcându-le mult mai fiabile şi oferindu-le la un preţ mult mai accesibil.

Ideea principala a lui Matsushita era aceea că o companie nu există pentru a umfla conturile acţionarilor, ci pentru a participa la combaterea sărăciei şi îmbunătăţirea nivelului de trai general, oferind produse de calitate la preţuri accesibile oricui. Ţinea foarte mult la angajaţii lui şi în cei 60-70 de ani de activitate, nu a recurs la concedierea angajaţilor ca măsură de economisire, decât în foarte puţine ocazii, în situaţii critice. În timpul crizelor economice din Japonia, când multe companii dădeau faliment, sau concediau oameni, MEI reducea normele la jumătate şi în timpul celeilalte jumătăţi de normă, angajaţii mergeau şi vindeau mărfurile produse. Oamenii continuau să aibă de lucru, salariile rămâneau la fel, iar compania depăşea momentele grele.

A fost printre primii antreprenori care a creat la o scară mare o cultură organizaţională, angajaţii MEI aveau programată în fiecare dimineaţă o şedinţă scurtă în care se enunţau obiectivele companiei. Manipulare? Poate, însă K.M. era tot timpul în mijlocul angajaţilor săi şi îşi trăia viaţa personală prin intermediul acelor obiective, conducea prin puterea exemplului. Un exemplu în serviciul publicului, în cinste şi corectitudine, în muncă în echipă pentru o cauză comună, în efort neobosit pentru progres şi curtoazie şi modestie. Acestea erau valorile de la baza crezului companiei sale.

A intuit, pe măsură ce compania se dezvolta, necesitatea împărţirii acesteia pe divizii de sine stătătoare, specializate pe un anumit produs sau o gamă de produse. Astfel, evita problemele companiilor foarte mari şi menţinea productivitatea şi normele de calitate crescute.

După cel de-al doilea război mondial, Forţele Aliate au trecut multe firma din Japonia pe lista Zaibatsu, lista firmelor considerate că au lucrat cu armata în timpul războiului şi care erau considerate că stăteau în calea reconstrucţiei Japoniei. MEI a fost adăugată la aceasta listă şi i s-a interzis să mai producă ceva, iar K.M. a fost înlăturat de la conducerea companiei aflată în plină expansiune. Dacă majoritatea sindicatelor militau pentru înlăturarea directorilor companiilor în care lucrau, sindicatul angajaţilor MEI a facut presiuni şi a militat chiar şi până la generalul McArthur pentru ca lui Matsushita să i se permită revenirea.

Pentru că după ce a deţinut o funcţie politică o perioadă, a decis că politica nu îl poate ajuta în obiectivele sale şi a înfiinţat Institutul Matsushita de Guvernare şi Management. O şcoală de elită care avea ca scop creearea unei noi generaţii de politicieni care să ajute activ la reformarea şi revitalizarea economiei Japoniei, distrusă total după război. A considerat că principala metodă prin care putea ajuta societatea, pe lângă crearea de produse de calitate şi ieftine, era îmbunătăţirea educaţiei.

A realizat ca pentru a deveni competitivi atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă, era nevoie de o infuzie de tehnologie în Japonia. Acesta este motivul pentru care a incheiat un acord cu firma olandeză Philips. Panasonic s-a născut ca divizia din SUA a MEI. Din anul 2008, întreaga companie a fost redenumită în Panasonic. Tot în ajutorul educaţiei şi a inovaţiei, a înfiinţat al doilea premiu mondial dupa Nobel, ca valoare, Premiul Japoniei.

Ar mai fi multe de spus despre Konosuke Matsushita, un om care credea că tinereţea nu este o stare a corpului, ci una a psihicului şi că trebuie să ne menţinem mintea deschisă, "sunao", pentru a nu lua decizii bazate pe preconcepţii inutile.

Vă recomand cu mare căldură să citiţi cartea lui John P. Kotter, Matsushita Leadership, fie că o cumpăraţi de la editura Publica, fie în alte ediţii.